Cautare in site
x inchide
PUBLICITATE

BRĂTIOARA

Adaugata la de
PUBLICITATE

În tinerețile lui, Tataiu, despre care deja v-am povestit, bătea munții cu bucuria omului care iubește piatra, pădurea și râul ca pe o mamă. Le cunoștea bine pentru că se născuse și crescuse în munții Siriului. Își rafinase admirația pentru ei fiindcă nu rămăsese țăran chiabur, ci făcuse școală de ingineri prin țară și prin Germania. Acum privea munții de la o oarecare distanță, primindu-le doar darurile aduse de cei care mai puteau să bată potecile. Când veneau părinții mei cu mașina, se născuse tradiția ca prima dintre ieșirile pe Brătioara, la stâncă și codru, pe mal de apă curată, să se facă împreună, cu tot cu mamaie și tataiu, în ciuda dificultăților de deplasare ale acestuia din urmă pricinuite de o proastă circulație la nivelul picioarelor.

Așezat la o înălțime comodă, pe un lemn ori o piatră, oricum superioară păturii pe care eram trântiți toți sub formă de tablou francez, sorta ciuperci, indica zone de zmeuriș și gropi de păstrăv folosind bastonul elegant pe post de orice. Taică-miu, fire agitată și veșnic pusă pe smulsul din natură a oricărei forme de hrană care nu presupunea plata în bani, când nu audia lecții despre pescuitul la păstrăv, fundamental diferit de lălăiala cu bățul pe balta de câmpie, pleca prin pădure după cele câteva specii de ciuperci lipsite de riscurile ambiguității. Cum tradiția asta se petrecea mai pe la începutul verii, traista răvășită la picioarele lu’ tataiu’ cuprindea mai ales bureți iuți și vineciori. Ghebele și mânătărcile le culegeam la una sau două ieșiri de toamnă, dar asta e altă poveste. Bureții iuți sau lăptoși, fiecare le zice cum are chef, sunt niște ciuperci albe în formă de pâlnie la maturitate. Pădurile montane de foioase cu pâlcuri de conifere sunt mediul preferat. Le găsiți în toți Carpații românești. Comorile astea cărnoase și pline de gust se ițesc de sub frunzișul uscat, imaculate ca niște bebeluși. Nu știi ce să le faci când le găsești, să le pupi sau să le culegi. Cum de neamul nostru suntem firi mai reținute în gesturile de afecțiune, preferam să le culegem cu hotărâre, deciși să le mâncăm până la ultimul copănel. Denumirea de bureți lăptoși au căpătat-o de la faptul că la ruperea în stare proaspătă secretă un lichid alb.

Bureți albi lăptoși

Lactarius piperatus pe numele lor din buletin se prepară într-un singur fel, la grătar, fie că e minunatul grătar de afară, fie că e altă instalație de bucătărie. Orice altă gătire a acestei ciuperci e o forțare nefericită.

Se curăță cu grijă de frunze și pământ, dacă țineți neapărat se spală în apă rece de izvor, dar nu se  amputează în stare vie. Se ung cu slăninuță ori un pic de untură și se presară cu sare grunjoasă de mină autohtonă proaspăt extrasă. Asta musai! Se așează pe grătar, cel cu jar de lemn pe dedesubt îi place în mod osebit. La jumătatea coacerii li se rup picioarele (ce neam de barbari suntem) și se grijesc în pălărie firimituri de brânză untoasă de burduf ori coșuleț. Se lasă până se topește și brânza fără să se ardă. Sunt gata de adus și mâncat pe fund de lemn ori direct pe grătar. Mușcătura e una zemoasă, cu gust de pădure și iute piperată. Brânza o scoate din sălbăticie și îi dă corpolență. Plânge cu icnituri de fecioară după un vin alb abia scos de la umbră din albia rece a râului.

Ieșirile la iarbă verde însoțite de grătar sunt o întreagă filozofie la români și dacă nu ar fi fost pervertite în ultimile decenii, s-ar fi putut numi chiar tradiție culinară. E drept, suntem departe de a fi cei mai pricepuți grataragii din lume, dar probabil faptul că alegem să ne deplasăm în natură într-un asemenea număr și cu o atare cantitate de ustensile, ne recomandă măcar ca cei mai entuziaști. Nimic nu e mai plăcut ca oboseala pe care o aduci cu tine acasă dupa o astfel de zi. Miroși a fum și a iarbă, ai tălpile sărutate de răcoarea râului, ai în păr funingine și bucățele de friptură, iar după urechi nisip de la răcoreala în apă de izvor. Te simți stăpân între granițele lui Burebista și aștepți binecuvântarea patului curat de seară. Una peste alta ești împlinit, iar când te-ai văzut în casă, socotești că ziua s-a terminat și ce-a fost de făcut, s-a făcut. În tradiția familiei mele lucrurile nu se terminau însă aici. Încă de la vremea micului despachetat, tatălui meu i se făcea foame din nou și drept urmare, leneveala de după primeneală se înlocuia cu un „da capo” însoțit de proteste ale părții feminine. Atunci, când mater familias pune punct serviciilor de restaurație, nerecunoscând înfrângerea, bărbatul intră el însuși în bucătărie cu aerul că e stăpân pe tot ceea ce urmează. Mai întâi nu găsește cuțitul ăla bun, pe urmă cratița, nu vede fundul de lemn agățat pe perete și nu știe unde e ceapa în coșul de legume. Întreabă despre fiecare în speranța unei întoarceri spectaculoase a situației. Se întâmplă de când e lumea și scorul se ține în continuare.

TOCANĂ SIMPLĂ DIN VINECIORI

Asta se petrecea după o astfel de ieșire în decorul Câmpulungului și aproape de fiecare dată la vremea despre care v-am povestit, faptul se solda cu tocană de vineciori. Asistat din scaunul de la geam de tataiu, ginerele înfometat spăla una câte una pălăriile doamnelor ciuperci. Răbdătorul meu bunic le tăia apoi cu un cuțitaș cu mâner vechi de lemn, special dedicat momentelor în care avea rol de ajutor bucătar. Toca pe urmă o ceapă mărunțel, ca la carte. În cratița cea mai bună, cea mai puțin recomandabilă și care trebuia cel mai curând doamnelor pentru preparațiile din program, se punea ulei. Se adăugau ciupercile când untdelemnul era încins. Nu se punea ceapa înaintea lor pentru că apa din ceapă oprește procesul de călire cumsecade a trufandalelor de pădure. Când feliile de ciupercă erau perpelite corespunzător se adăuga și ceapa, un pic de sare și de piper și se aștepta din nou până dispărea toată umezeala. Încinse fiind și una și celaltă, li se oferea un păhărel de vin pentru răcorire și dacă se dorea, și un pic de pastă de tomată. Ploaie de pătrunjel puteți adăuga dacă vă țineți de reguli, ploaie de usturoi feliuțe dacă vă țineți după mine. Doi căței însă, nu mai mult. Mămăliga este obligatorie și pentru treaba asta musai să deranjați o femeie. Promiteți-i că-i cumpărați ceva. Tatăl meu de exemplu, promitea invariabil o cratiță.

PUBLICITATE

Clitocybe Odorata, adică vineciorii, se găsesc toată vara prin pădurile noastre. De cum încep un pic să se maturizeze, capătă culoarea vineție care le dă numele. Au piciorul robust, nu subțire, aspect cărnos și forma asemănătoare ciupercii de câmp. Tocănița nu e singurul lor fel de preparare, ciulama, pane, cu sare la cuptor sau în orice alt fel vă place, vineciorul se supune. Pe grătarul copilariei mele, înțesat cu bureți iuți, se strecurau de fiecare dată și câțiva astfel de intruși. Tot acolo, zic eu, își dădeau, lângă duhul pădurii, adevărata măsură a gustului.

Pe autorul acestor rânduri, Costin Barbutz îl găsiți pe pagina lui de Facebook.

Mai multe despre activitatea lui găsiți pe costinbarbutz.ro

loading...

Poate îți place și:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

2 comentarii la BRĂTIOARA

  1. Fanica spune:

    Foarte placut impresionat de stilul in care a fost redactat articolul, pentru moment, cand am citit, nu stiam daca e defapt un site despre mancare sau ceva introducere intr-un roman bun.

  2. Mihaela spune:

    Mi-e dor de casa si de copilarie. Multumesc Laura. Multumesc Costin.

PUBLICITATE
PUBLICITATE
CLOSE
CLOSE