Cautare in site
x inchide

POPAS CU SLOI

Adaugata la de

Pentru că nu e departe de orășelul copilăriei mele, hai să dăm o fugă până la Dâmbovicioara, sub răcoarea cheilor spectaculoase. Vă dau ca ghid mâna copilului care eram sub pereții albi de calcar și amintirile mele despre oameni și case vechi de aici.

Vara lui 1981. Părinți tineri erau ai mei, veniți în concediu, acasă la Câmpulung. Cu ajutor din partea surorii bunicii mele, după cum vă spuneam, profesoară la ceea ce local se numea și se numește Pedagogica, s-a aranjat o ieșire de câteva zile cu găzduire la învățătoarea din pitoreasca Dâmbovicioară. Am fost primiți frumos în casa musceleană deși, nu vă ascund, acești munteni nu sunt cei mai primitori oameni de pe pământ. Tânără și veselă, gazda a încercat după puteri să ne facă toate gusturile locului și, zic eu, a reușit dacă după mai bine de 30 de ani încă îmi amintesc cu plăcere prima întâlnire cu fabuloasele găteli ale acestui loc.

Oamenii de aici sunt crescători de oi și tăietori de lemn. Semi-izolați, țin de obiceiul vechi și mănâncă îndeobște ceea ce produc și ceea ce le oferă natura din imediata apropiere. Știu să grijească și să păstreze fiecare bucățică într-un fel pe care doar sutele de ani de tradiție îl pot aduce.

SLOIUL

Cu sinceritate vă spun, nu am știut unde să plasez în cuprinsul poveștii mele acest fel de mâncare-conservă-țărănească-mâncare-studențească atât din pricina răspândirii sale, cât mai ales datorită caracterului ei versatil. După ceva timp de învârtit totul pe frigare, întreaga civilizație umană a realizat miracolul conservării cărnii în propria grăsime. Francezii au obsesia lor cu rața, alții cu gâsca, noi avem, da, sigur, motivul nostru național, porcul. Nu e suflet de român neaoș care să nu tresară în fața borcanului cu carne în untură. Bunicii îl stimează, părinții trăiți în comunism îl oftează iar cei care am trecut pragul capitalismului la o vârstă rezonabilă îl cântăm în doine și balade. Ne-a încântat copilăria alături de „Toate pânzele sus” și ne-a alinat dorul de casă din studenție, dacă l-am avut.

Între muscelele Câmpulungului, carnea la garniță, sloi cum se numește local, e prezentă încă parcă mai mult decât în alte locuri. O găsiți pe la pensiuni istețe și uimitor pentru DSV chiar și în vreo două localuri goale de turiști, dar iubite de bețivi simpatici. În ciuda autorităților statului care nu agreează genul ăsta de apucături, vine pe furiș din butoi, încălzită în propria untură, pe platou, sub formă de bucățele mai arse, mai fragede, mai cărnoase, mai grăsuțe, însoțită de pâine proaspătă și o litră de țuică de Pitești, sub geamuri aburite, cu rame de lemn, în aerul tare de munte.

Preparația ideală pe care am întâlnit-o se realizează astfel:

Carnea de porc, pulpă și spată, se sărează cu sare grunjoasă de mină și se dă la loc rece o zi, cel mult două. După acest timp, se afumă la rece. Când porcul se dedică cu siguranță unturii, afumarea nu trebuie să depășească două zile, altfel carnea iese tare iar gustul puternic afumat o trimite în tern și anonim.

Se topește untura proaspătă de porc și se „prăjește”(mai mult fierbe molcom) carnea la foc foarte mic, o oră și jumătate spre două. Se pune în vasul de depozitare având grijă să nu rămână bucățele de carne neacoperite de untură. Se pare că o lună de liniște netulburată frăgezește suplimentar carnea. În clipa servirii, bucățica e moale, zemoasă, păstrând amintirea unei nopți de taină în afumătoare. Nu e lămurită dacă a fost sau nu acolo, poate doar a trecut prin zonă și făcând un mic popas în drumul ei spre inefabil, i s-a prins de hăinuțele onctuoase un miros straniu de fum montan.

Talpa tare și violent afumată a gospodinei comuniste are și ea farmecul ei cu valoare antologică, dar credeți-mă, când e să fie sloi, așa e să fie.

Sunt câmpulungeni al căror nume creștinesc nu se mai cunoaște, tocmai din pricina acestei mâncări de-i strigă lumea pe bulevard: Băi Sloi! Băi Sloiță!

Și totuși nu întâmplător i-am plasat starea de grație între pereții de calcar ai Dâmbovicioarei. Când rar mai ajung prin aceste locuri, o cer într-un loc anume și mi-e adusă cu drag, cu surâs muscelenesc decorat cu dinți de aur și mai ales cu vorba cântată ca nicăieri altundeva: „- Vă aduuc și o salatăă de gheebee?”

Pe autorul acestor rânduri, Costin Barbutz îl găsiți pe pagina lui de Facebook.

Mai multe despre activitatea lui găsiți pe costinbarbutz.ro

Text și foto Costin Barbutz

loading...

Poate îți place și:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CLOSE
CLOSE